3 tipare învățate în familie care te blochează în evoluția profesională

Familia este sistemul nostru de referință. Și nu mă refer doar la perioada în care suntem copii,ci la întreg parcursul vieții noastre. Există mai multe domenii din sociologie, economie, psihologie, marketing, antreprenoriat care arată legătura clară, direct proporțională, între succesul profesional pe care noi îl putem avea și tiparele din familia noastră de origine.

Ce înseamnă acest lucru ?

Înseamnă că realitatea noastră (inclusiv cea profesională) nu este definită de ce se vede (lucrez în alt domeniu decât familia ta, ai alte rezultate decât familia ta, trăiești în altă țară decât familia ta) ci de sistem. De forma în care ai crescut și pe care ai copiat-o 1:1 .

Pe scurt, în primii ani de viață învățăm sistemul în care trăim.

Gândește-te așa: când te-ai angajat, fie că ai lucrat într-un birou fizic, fie că ai lucrat online, ai învățat sistemele cu care lucrezi. Poate aveai un sistem de pontaj specific. Poate că biroul tău se afla la un anumit etaj și pentru asta aveai, fie de urcat scări, fie trebuia să folosești liftul. Nu contează ce faci când urci scările, fie că te duci la birou, fie cobori la țigară, fie mergi în pauza de prânz, ai același mod de a folosi acele scări.

Este exact la fel și cu comportamentul învățat din familie. Noi oamenii suntem „creatures of habit” (creaturi ale obișnuinței). Asta înseamnă că mintea noastră caută automat, din momentul în care ne naștem, tipare de comportament pe care să le adopte și care să ne facă adaptarea mai ușoară, deci să ne asigure supraviețuirea.

În zilele noastre, adică acum când citești acest articol, tu folosești, la fel ca și mine și ca toată lumea din jurul nostru, tiparele de comportament învățate din familie. Tipare care te-au adus până în acest moment. Însă, dacă din punct de vedere profesional îți dorești alte rezultate în viața ta: un salariu mai bun,o companie mai bună, colegi mai implicați, tehnologie mai avansată, asta înseamnă, în realitate, că tiparele de  comportament care te-au adus până aici și-au atins limita. Nu pot să te susțină să îți creezi realitatea dorită, dincolo de ele. De aici senzația de ”sunt blocat”.

În programele de coaching în carieră și coaching sistemic pe care le-am dezvoltat, am întâlnit foarte multe astfel de tipare venite din familie. Marea majoritate dintre ele, peste 90% dintre tiparele pe care noi le folosim pentru restul vieții sunt învățate în primii 6 ani de viață. Tipare comportamentale care (Atenție!) sunt atât de bine înrădăcinate în mintea noastră încât ne vine foarte greu, dacă nu facem un real proces de analiză interioară, să le detectăm. Pentru că mintea este obișnuită să se uite în conținut, adică la rezultatul de suprafață și nu profunzime, adică la tiparul prin care ai ajuns la acele rezultate.

De-a lungul activității mele de coaching am găsit predominant 3 tipare învățate în familie, care ne blochează rezultatele profesionale. Mi-am propus în acest articol să ți le explic și să fac un articol de continuare prin care să îți dau niște modalități de lucru astfel încât să-ti poți crea tipare noi de comportament care să-ți aducă rezultatele dorite.

Te simți blocat sau confuz ? Poate te gândești: „Nu știu ce să fac mai departe. Nu îmi este clar care sunt atuurile mele, calitățile, abilitățile mele.” Acest blocajul mental apare în momentul în care 2 credințe diferite ajung să se contreze: ce vrei de fapt și ce crezi că ar trebui să vrei.

Ce vrei de fapt se bazează pe tiparul tău de lucru ca adult. Ce crezi că ar trebui să vrei, sunt condiționările trecutului care intră în categoria știu fără să gândesc. Sunt automate.

Să luăm un exemplu: lucrezi într-o companie de patru ani, ai evoluat foarte mult și uitându-te la ce oferi/ai potential,consideri că este cazul unei creșteri salariale. In tiparul tău de adult,ai argumente clare pentru beneficiile companiei prin faptul că îți mărește salariul.

În rolul de copil, oscilezi între ”sunt dezamăgit, uite nu mă apreciază nimeni. Muncesc atât de mult fără să se uite la mine.” și ”Și unde să plec ? Am atâtea proiecte de finalizat, nu le pot lasă acum. Aș părea iresponsabil.”

La fel se întâmplă și cu blocajul profesional. Blocajul profesional intervine atunci când eu vreau sa fac un lucru, adică știu că mi-ar plăcea sa fac un lucru, vreau să testez, poate, ceva nou și în același timp, am un tipar de comportament bazat pe ce am învățat, cum ar trebui să fac lucrurile. De exemplu, ar trebui să găsesc un tipar nou pe care să-l învăț, dar, în același timp, ar fi riscant pentru că nu am competențele necesare, voi pierde bani dacă nu-mi voi găsi un job în perioada respectivă etc.

Cum ajungem să avem aceste blocaje?

În continuare găsești care sunt cele mai des întâlnite 3 tipare pe care le-ai învățat în familie și care îți blochează evoluția profesională.

Din familie, poate ai învățat că este bine să știi să faci de toate. De unde ai învățat asta? Din modelul unei persoane pe care ai admirat-o. Poate tatăl tău era un om bun la toate și oamenii îl apreciau pentru că știa să facă din toate cate un pic. Poate că bunicul tău era o persoană foarte dedicată unui anumit lucru și nu se mulțumea decât cu un lucru foarte bine făcut.

„Orice aș face, nu este suficient de bine” începe prin a te susține, ca tipar, în a învață mai mult. Când ești la liceu sau la facultate te străduiești să iei notele cele mai bune, în domeniile care îți plac, te străduiești să faci lucrurile din ce în ce mai bine. Pe măsură ce acumulezi experiență, când ajungi la vârsta adultă, acest tipar te poate bloca pentru că îți spune: „Nu ești suficient de bun să încerci un domeniu nou. Nu ești suficient de capabil să te dedici unei anumite activități. Cine ești tu, plecând de la zero ca să începi să scrii sau să începi să îți urmezi pasiunea respectivă? Nu este suficient de bine.”

La fel, acest tipar te blochează atunci când vrei să ceri o promovare sau vrei să-ți negociezi o mărire salarială. În mintea ta rulează povestea: „Nu ai făcut suficient de bine. Nu meriți.” De fapt, adânc înrădăcinată în noi, cei care au acest tipar, este credința că: „Nu merit și trebuie să fac din ce în ce mai bine pentru a ajunge să merit.”. Doar că, la fel ca și povestea lui Sisif, nu o să fie niciodată suficient de bine încât să consideri că meriți.

Acest tipar te blochează pentru că niciodată nu acționezi. Vei căuta tot timpul să înveți mai mult. Vei căuta să mergi la cursuri. Vei căuta să faci orice altceva decât să acționezi în direcția a ceea ce-ți dorești. Nu e o problemă să mergi la cursuri, să citești informații pe domeniul tău, să te educi. Problema intervine atunci când nu faci nimic cu ele. Și îți spun asta din experiența zecilor de clienți care au venit la încă un curs de reinventare profesională fără un obiectiv specific, ci cu obiectivul de a mai învăța niște informații noi. Pentru ei, lucrurile se opreau și nu se întâmplau niciodată.

În familiile noastre, atunci când creștem, să fim acceptați este o șansă pentru supraviețuire. Noi, ca bebeluși, știm automat că avem nevoie de acceptarea părinților pentru a supraviețui. Acesta este instinctul pe care îl urmărim în primii 2 ani de viață. Și în funcție de modul în care părinții noștri au știut să folosească perioada respectivă pentru a ne susține să ne exprimăm vocea, mulți dintre noi ajungem ca, după acea perioadă, să avem încapsulată în noi credința că, pentru a mă adapta, am nevoie să fiu altcineva decât sunt eu.

Ce se întâmplă în viața adultă?

Nu-mi spun părerea în ședințe. Nu caut să aflu de ce sunt nemulțumit într-o anumită situație. Dau vina pe contexte. Spun: „Nu am ales eu acest job, nu am ales eu acest domeniu. El m-a ales pe mine.” Mă opresc la: „Vreau să fac parte din colectiv, vreau să fiu acceptat și nu caut autenticitatea.”. Poate nu tu, dar sigur ai în jurul tău oameni de 50-60 de ani care au ajuns, la vârsta respectivă, după, poate un eveniment traumatic fizic, sau după ceva emoțional să se întrebe: „Cine sunt eu? Cine vreau să fiu?” sau care spun: „Am dat foarte mult pentru ceilalți și foarte puțin pentru mine.”

Din punct de vedere profesional, acest tipar a fost preluat și transformat în: „Tu trebuie să fii parte din grup, iar dacă nu ești parte din grup, nu vei putea să supraviețuiești.”

Îmi amintesc că bunicul meu avea un prieten care aproape de fiecare dată când venea la noi în vizită, avea următoarea formulare: „Capul plecat, sabia nu-l taie.”. Și eu mă gândeam întotdeauna ce greșeală mare face pentru că în filmele istorice, întotdeauna trebuia să-ți pleci capul astfel încât să fie tăiat. J  Până când, într-o zi, l-am confruntat cu această realitate și mi-a spus: „Dacă nu superi pe nimeni și nu le spui oamenilor ceva ce îi deranjează, atunci poți să lucrezi în liniște.”

Poate nu-ți mai dorești să fii angajat, îți dorești să fii antreprenor, dar te îngrozește posibilitatea de a eșua. Acest al doilea tipar, intră în aceeași categorie cu primul tipar: Ai cele mai bune rezultate atunci când ești aliniat cu valorile tale și cu vocea ta. Voce pe care ți-o manifești în momentul în care din punct de vedere profesional ajungi în situația în care vrei să-ți dai demisia, nu mai suporți locul de muncă actual și, în același timp, ți-e teamă că alternativa ar putea fi mai nasoală: „De unde știu că ce va fi, va fi mai bine?” toate se încadrează în acest tipar.

Ele pot să fie valabile împreună sau separat.

Rușinea este o emoție învățată. Bebelușul nu știe că trebuie să ii fie rușine. Rușinea este învățată 100% din modelele din familie.

Ca adulți, ducem foarte multă rușine cu noi: rușine pentru că am făcut cine știe ce lucru pe care n-ar fi trebuit să-l facem și părinții s-au supărat, rușine pentru că am făcut în liceu ceva ce n-ar fi trebuit, rușine pentru că am trimis raportul mai târziu, rușine pentru că nu ne-am pregătit pentru examen. Și înmagazinăm foarte multă rușine care în realitate nu este a noastră. Nu voi intra aici în detalii. Te invit să citești următorul articol pentru a afla cum poți să echilibrezi rușinea.

Îți spun, însă, că atunci când ești condus de rușine, blocajele profesionale sunt imense. De la rușinea că nu corespunzi profesional cu ceea ce tu crezi că șeful tău sau echipa vrea de la tine, până la rușinea că nu ai mai mulți bani, că nu ești o persoană de succes (care merge mână în mână cu tiparul numărul 1), rușinea de a deranja pe cineva sau de a cere ceva care nu este popular.

În principiu, aproape de fiecare dată când vorbim de un moment de reinventare profesională, primul lucru la care merg, în discuțiile cu clienții mei, sunt lucrurile pe care ei le vor de la viața lor: Cum vreau să arate noua mea viața? Majoritatea dintre ei au reale dificultăți în a spune cum vor să arate. Pentru că în spate stă rușinea de a spune ce vor. Nu teama că nu vor reuși să obțină ceea ce vor să obțină, ci rușinea: „Chiar merit acest lucru? Chiar pot sa afirm cu voce tare că vreau să lucrez într-o companie mai bună, vreau să lucrez în alt domeniu, vreau mai mulți bani.” Și răspunsul este: „DA! Chiar poți și chiar meriți!”

Rușinea nu este a ta. Este un tipar de comportament pe care familia ta l-a dus cu ea din generație în generație și rușinea este o cutumă socială. Atâta timp cât prin comportamentul tău, în mod deliberat, nu produci rău fizic sau emoțional unei persoane, nu are de ce să-ți fie rușine.

Singura ta responsabilitate personală și profesională este pentru binele tău.

Te invit să lași un comentariu în care să-mi spui dacă acest articol ți s-a părut util și pe care dintre aceste tipare le recunoști în viața ta.

Iar pentru programe în care să echilibrezi aceste tipare și să descoperi cum poți trăi o viață profesională împlinită, în modul tău autentic, te invit să îți rezervi o discuție de 15minute de claritate, cu mine. https://tidycal.com/ralucaculda/15-minute-clarity-call

Ne revedem în articolul următor în care vom discuta despre cum îți poți depăși aceste tipare și ce găsești la capătul curcubeului.

Raluca,

Cea care știe că meriți o viață profesională împlinită.

5/5

Distribuie articolul

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin